Ovidiu Gordan

I was bad at reading and I still haven’t improved much since my younger days. Reading in public especially scares me. My mother took me to private classes at my language teacher’s home, a charismatic lady with a loving spirit and a healthy sense of humour. I would start reading with a soft and doubtful voice and so she would often ask me… Are you reading for yourself?

Recently a friend asked me if I was speaking for myself as I was mumbling, trying to explain something to him… This reminded me…I do doo that, all the time, even in my art, saying things to softly, just for myself, afraid my ideas will sound stupid, which they probably do. I do mumble and I love other artists who also do it. Not sure about things is what life is all the time for me and I guess for a lot of other people as well. An art work which has something hidden in it is always intriguing and mysterious… not being obvious is a quality in art, a very rare and special thing, hard to spot but it feels magical when you do.

Having a language of your own, this is any artist’s dream… But this language, very few people understand.. Is it transcendent enough to reach even the uninitiated? Will people understand in time? Are you even saying something meaningful? For this you must be true to yourself.

The present time seems to indicate that those who speak up are to be heard, even though the majority of them have nothing to say. Art is loud, screaming instead of whispering… I miss whispering… whatever happened to art as medicine for the soul? Is the soul dead? I hope not.

Ah… but no one will listen to whispers anymore, to do that they must readjust their senses, they must re-sensitize… are you trying to re-sensitize with good quiet art?… it may be a start… chose to understand these mumbling artists and they may cure your soul of  turmoil…

I guess there is something to be said about wanting things and not having them. With no possibility of ever achieving your perfect state, your options become limitless. So much creativity is lost by having access to readymade things. This is palpable in today’s society. A loss of creativity is plaguing today. Imagination had to suffer for our comfort.
Artists the very people in charge of inspiration are failing society. I wonder if this feeling was felt throughout history… All these thoughts came to me while looking at Jindřich Štreit’s photographs. He realized early on where the true creativity was… in the village where physical life is so entangled with the metaphysical that it is hard to tell them apart. Where animals look like spirits from another dimension, where TV brings people together and alcohol is used as a social lubricant. I wander how did he knew to photograph these things, how did he get the feeling that this was important. He must have had a grand vision of the future.. Maybe more like an instinct… What great art and what a fantastic artist! Thank you @thomas.gust and @bildband.berlin where the book is available.

Simplitatea este complexitatea rezolvată, zice Brâncuși, sună ca o formulă matematică, pentru mine formula asta se referă la esența vieții.

– Ce cauți tu, omule?

– Caut esența.

– Dar cum se caută esența asta?

– Ea trebuie stoarsă din viață, îi un meșteșug minuțios din care tot înveți, te apuci de lucru fără să știi ce faci și înveți pe parcurs, singur, că nu te poate învăța nimeni.

– Da oare făcut-am bine de data asta?

– Te uiți în jur să întrebi pe cineva, dar acolo sunt tare puțini oameni, câteodată nu-i nimeni, îi doar o oglindă în care te uiți și nu înțelegi nimic.

– Dar ce poți face?

– Stai liniștit și asculți cum curge apa prin pârâu, te uiți la cer și vezi păsările cum zboară, stai liniștit și te uiți la viața ta. Încerci să copiezi natura, da nu-i bine, că-i lipsește ceva, …viața.

– Și unde-i haru?

– Îi acolo, da nu poți să-l arăți cu degetul și nici nu poți să-l măsori cu vreun aparat, el doar există și iți afectează trăirile.

Scriu despre asta pentru că simt o lipsă de esențial în lume, poate așa a fost tot timpul în istorie, dar trecutul îl vedem acum prin filtre nostalgice care ne fac să credem că mai demult era mai bine, că oamenii aveau har și erau mai preocupați de lumea lor lăuntrică. Cel mai probabil, oamenii în trecut aveau aceleași preocupări și idei periculoase ca și acum, doar fără tehnologia avansată pe care o avem în prezent. Totuși, pare că esențialul este din ce în ce mai rar și greu de observat, tocmai din cauza poluării de toate felurile provocate de tehnologia avansată. El devine acum mai prețios ca niciodată. În acest mediu se mai aude oare pârâul sau se mai vede oare pasărea zburătoare, poate pentru a o vedea e nevoie de liniște. Dar ca să îi capturăm esența, oare de ce am avea nevoie?